Am aflat şi eu, cred că ştiaţi mulţi dintre voi, că azi, consumul mediu de carne a crescut de mai multe ori faţă de perioada interbelică. Ce puţin mai mâncau şi aceia, atunci. Cu toate astea, nu mureau de foame, atâta doar că obezitatea era un fenomen foarte rar.
După cel de-al doilea război mondial, s-au inventat metode ieftine prin care să se producă hrană. Multă hrană. S-a ajuns să se producă 115g de carne aproape la fel de ieftin ca şi o pâine. La prima vedere, acesta e un lucru bun. Privind mai departe însă, această revoluţie a determinat consumul excesiv de alimente, mai ales carne. Un american mediu mănâncă 250g carne pe zi, de 4 ori mai mult decât cantitatea recomandată. Unde a dus aceasta? Ştim cu toţii că în SUA sunt cei mai mulţi obezi, iar fenomenul a pătruns cu succes şi în Europa.
Nu vreau să dezbat prea mult această problemă, vreau doar să indic două direcţii în care trebuie să acţionăm, pentru ca alimentaţia să revină la principalul ei rol. Azi, alimentaţia este un pilon –să-i zicem aşa, al consumerismului şi al poluării mediului.
Cele două direcţii ar fi: hrana sănătoasă, obţinută în ferme ecologice şi hrana produsă local.
S-a întâmplat ca să mănânci ceva (mă refer în special la fast-food) şi în loc să îţi potolească foamea, ţi se făcea şi mai
poftă? Astfel de fenomene există şi sunt date de nişte compuşi din alimentele şi moderne şi sucurile ieftine. Acestea mai au şi efecte dăunătoare asupra organismului. Una din substanţe este zahărul invertit. Celelalte substanţe nu le ştiu şi nici nu are rost să le caut şi apoi să le enumăr aici.
Important este că avem o alternativă. Avem ca alternativă hrana ecologică, care prinde tot mai mult teren. De asemenea a prins teren(din nou) şi hrana
slow food.
Dacă vă întrebaţi cum e hrana produsă ecologic, am găsit acest exemplu. Dar sunt sigur că avem şi la noi în România astfel de ferme.
Pe insula Kyushu din sudul Japoniei, se află ferma lui Takao Furuno. Aceasta constă într-o orezărie întinsă pe 3 ha. În luna iunie a fiecărui an, Furuno eliberează sute de boboci de raţă pe ogoarele sale proaspăt plantate cu orez. Răţuştele ignoră seminţele de orez(care conţin cantităţi prea mari de silică minerală pentru a fi pe gustul lor), înfulecând în schimb insecte şi buruieni. Gunoiul ce-l produc fertilizează plantele de orez. În timp ce bat neîncetat stratul cultivat, stimulând astfel rădăcinile plantelor de orez să crească mai repede. Pe măsură ce avansează, Furuno umple orezăria cu o specie de peşti de apă dulce, numiţi zvârlugi, pe care îi protejează de raţele pofticioase printr-un strat de lintiţă(o ferigă acvatică). Lintiţa foloseşte energie solară pentru a fixa azotul în solul orezăriei, fertilizând orezul. Toamna, Furuno duce raţele(care altfel ar mânca orezul crescut) într-un şopron unde le lasă să facă ouă şi să crească până la greutatea la care pot fi vândute. Apoi recoltează orezul, plantează ogorul cu grâu, care acţionează ca o plantă protectoare şi îşi foloseşte întraga proprietate pentru a cultiva prin rotaţie, câteva zeci de varietăţi de legume intens cultivate.
Ferma aceasta produce suficiente legume, ouă şi carne de raţă pentru a asigura necesarul a 100 de familii din împrejurimi pe parcursul întregului an. Iar venitul este pe măsură, după cum scrie şi pe cartea sa de vizită:”Lumea în care o singură raţă creează comori nemăsurate”.
Totodată, aceasta e şi un exemplu de agricultură durabilă . Azi se foloseşte pe scară largă agricultura intensivă care poluează şi secătuieşte mediul, iar hrana rezultată ştiţi deja bine, conţine urme de pesticide şi alte substanţe cu care s-a acţionat. O agricultură curată şi durabilă este aceea în care toţi nutrienţii sunt produşi în acelaşi loc. Ca în exemplul de mai sus.
Aţi auzit de
localovori? Sunt aceia care consumă hrană produsă în zona unde locuiesc. Să urmărim un scurt exemplu:
În micul sat de munte Sambucano, aflat în Italia la câţiva km sud de Elveţia, există o rasă de ovine, care aproape dispăruse cu 10 ani în urmă. Acesta este mielul de Sambucano. Nu creşte nicăieri altundeva în lume. Se hrăneşte doar cu iarbă din această regiune, crescută pe solul acetei regiuni, în condiţiile climatice specifice regiunii. Crescătorii locali se mândresc cu aceşti miei de Sambucano, pe care, după cum ei afirmă: „dacă vrei să guşti miel de Sambucano, trebuie să vii la Sambucano”.
Întoarcerea la o agricultură şi un consum local ar crea o bază eficientă pentru economia alimentară. Ar reda diversitatea unui pământ distrus de culturile unice susţinute de o utilizare intensivă a chimicalelor, ar crea locuri de muncă, atât de necesare şi ar contribui la reconstruirea comunităţii. Ar mai permite fermierilor să câştige un venit decent şi ar asigura consumatorilor accesul la o hrană proaspătă şi la preţuri rezonabile.
Nu sunt împotriva importului de alimente. Că altfel de exemplu, nu am mai gusta citrice, sau ananas, sau câte alte
fructe exotice . Dar vi se pare normal să importăm roşii din Spania, sau ceapă din Egipt, sau alte produse care se pot produce şi la noi.
Întoarcerea la un consum raţional, sănătos şi local depinde în mare parte de producători, dar într-o măsură mare şi de noi, consumatorii. Încă avem libertatea de a alege între fast-food şi mâncarea tradiţională "slow-food", avem libertatea de a selecta produse
agroalimentare produse în regiunea noastră. Iar pentru cei care nu ştiu ce alternativă există la supermarketurile care oferă acelaşi lucru: tot mai multe
magazine naturiste s-au deschis. Să le salvăm, să nu se închidă.
0 comentarii
